M.J.

N-am fost eu super-mega fan de-al lui Michael, când era el în culmea "succesurilor" eu învăţam să merg în două picioare şi mă jucam cu păpuşile... ăăă, vreau să spun maşinuţele. Totuşi trebuie să recunosc că a fost tare omu' în domeniul lui. Muzica adică. Şi spectacolul pe care-l oferea. Şi a avut milioane de fani. Poate mai mulţi decât orice altă formaţie sau cântăreţ. Şi din atâtea milioane de fani şi cunoştinţe unul nu s-a îndurat să-i spună că hipocloritul nu funcţionează şi la oameni.

Şi ceva deosebit cu Eddie Griffin, în amintirea lui MJ.

Sunt un domn

Eu am un non stop lângă mine. Care e non stopul non stopurilor, tata lor, care nu se închide niciodată, nici de sărbători cum e paştele (mă-sii), nici de crăciun, nici de noile (vechile) sărbători decretate de marele şi atotuternicul Boc, fie-i ţărâna uşoară (că altfel îl zdrobeşte).
Mai exact OMV-u. Şi mă duc eu să-mi iau nişte ţigări că rămăsei fără (observaţi timpu ăla trecut, imperfectul sau cum plm îi zice, pe care numai oltenii îl folosesc) şi mai îmi iau şi nişte beri, aşa, de sufletul mortului (nu mă întrebaţi care mort că nu ştiu). Eu, cu capul în nouri iau berulele şi uit de pipe. Şi mă trezesc că urlă tanti după mine când să ies pe uşă că "domnuuuu, domnuuu, nu v-aţi luat ţigările". M-am întors, le-am luat şi după aia am început să cuget pe drum: "Bă, deci m-o strigat domn. Să ştii că aşa e. Sunt un domn, ce pula mea."

Za whiskey

Nu ştiu dacă v-aţi prin de fază, dar dacă nu vă zic eu. Daca scrie "Whisky" pe sticla e naşpa. Dureri de cap, vizite dese la baie (nu cu partea cu care sunteţi obişnuiţi), ş.a.m.d. Daca scrie "Whiskey", l-aţi prins de dumnezo de un picior căci aţi pus mâna pe o sticlă originală. Normal, horinca noastra bate la fund şi pe asta, dar vă zic aşa, ca şi cultură generală, cu experienţa unuia care stinge crampelul cu bere. Hai noroc.

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă

Atenţie, conţinut explicit.

Te trezeşti dimineaţă. Te gândeşti: "ce bine e să nu sune telefonul, să pot dormi cât vreau". Te mai gândeşti o dată: "bă, da parcă e miercuri azi. De ce pula nu a sunat telefonul?" Te întinzi după el şi vezi că-i trecut de nouă: "futui morţii mă-sii de telefon, iar n-am auzit alarmele". Te ridici, te pregăteşti rapid, sari în papuci şi ieşi.
Ajungi la prima intersecţie unde trebuie să dai prioritate. Normal, vin maşini încontinuu. Lângă tine apare un sfânt. Apoi altul şi altul. Apar şi apostolii. Toţi se uită la tine cu ochii mari şi nedumeriţi de ce-i tulburi de la cafeaua de dimineaţă. Ce ai cu ei şi cu strămoşii lor, care au trăit cu 2000 de ani înaintea ta. De ce vorbeşti aşa urât de ei că doar nu ţi-au făcut nimic.
Treci de intersecţie şi dai de prima trecere de pietoni. Pe ea trece o babă fără somn care se duce în piaţă să fie prima la ridichi. Încetineşti sperând că până ajungi la ea trece. Vezi de treabă. Opreşti de tot şi te pui pe aşteptat.
Când baba a traversat suficient cât sa poţi trece tu şi dai să porneşti pune piciorul pe trecere altă babă. Deja te enervezi şi-i zici în gând: "s-o fut pe mă-ta de şchioapă". Te uiţi mai bine la cum arată, îţi imaginezi cum arată mă-sa şi retractezi cuvintele spuse în gând. Dar nu scapi aşa uşor. Din sens opus apar nişte copile întârziate (cine vorbeşte) ce se grăbesc spre şcoală. Le bagi pula prin gură (de data asta nu mai retractezi) şi aştepţi să treacă.
Dar uite că apare şi un moşneag, şontâc, şontâc. Deja eşti exasperat. E de-abia prima trecere de pietoni şi tu stai de un minut aşteptând să treacă unul câte unul, ca indienii. Îi urezi şi la moş în gând prapori frumoşi şi colive mari şi calci pedala tăindu-i calea. Moşulică rămâne împietrit uitându-se la picioare dacă nu cumva i-ai trecut peste ele.
Nu apuci să mergi prea departe şi nimereşti în cur la o maşină de şcoală. Bineînţeles cu o pizdă la volan. Ce merge cu viteza unui melc olog. Când vezi cum trec bicicliştii pe lângă tine de parcă au NOS îi bagi şi la aia cu şcoala o serie de pule prin diverse orificii. Şi la mă-sa aia curvă.
Acum coboară lângă tine, alături de ceilalţi sfinţi si Dumnezeu tatăl: "fiule, ştii că e păcat să-mi iei numele în deşert?" Tu, foarte crizat: "ăsta numeşti tu deşert? Dacă eram în deşert aveam o cămilă. Şi nu aveam intersecţii, semafoare şi treceri de pietoni trasate printre dune". Vede că nu are cu cine şi se duce, luîndu-şi şi sfinţii cu el. Cărora le zice să nu te mai bage în seamă.
Cu nervii întintinşi la maxim faci o manevră de "jmecher" cu BMW (chiar dacă tu ai Ford) şi treci de Şcoală. Cu moartea pe moartea mă-sii călcâââând (linia dublă continuă), şi celor din mormintele măăă-sii, viaaaţă (muie) dăruindu-leeee. Adevărat!
Mai mergi o vreme (în condiţiile descrise mai sus) şi ajungi într-o staţie de taxi. Unde-s aşa multe taxiuri că stau pe două rânduri, lângă alte maşini parcate. Şi stau chiar şi pe o trecere de pietoni aglomerată. Iar de după maşinile parcate pe trecerea de pietoni ţâşnesc pizdulici cu capul în pământ. Căci aşa fac: ştiu că zebra e a lor şi presupun că asta le scuteşte de obligativitatea asigurării la traversarea străzii. Până ce le-a lua careva odată la o plimbare pe capotă. Că ele nu se gândesc că şoferii nu-s isuşi cristoşi care pot opri maşina instantaneu. Şi nici nu ştiu că ăia ce opresc cu scârţâit de roţi ca să poate trece ele au nişte impulsuri de a le prinde de grumaz şi de a le muta dinţii din loc. Dar apogeul disperării vine de-abia când le vezi că trag un pui de somn pe trecere. Eu ştiu că m-a învăţat în clasa I: Strada se trece numai prin locuri marcate şi în pas vioi, după o prealabilă asigurare! Vioi adică rapid. Deci nu te scarpini în cur şi te uiţi la cer. Altminteri ţi-ai asigurat congelatorul pentru 2 luni cu carne de cea mai bună calitate.
Mai dai pe drum şi de nişte autobusuri care au restricţie de 30 km/h şi care opresc în mijlocul benzii, în staţie fiind parcate maşini cu avariile puse şi şoferii opriţi la chioşc să-şi ia covrigi sau mai ştie pizda mamii lor ce.
Încet încet şi împărţind cu generozitate pule şi muie în dreapta şi în stânga ajungi şi la lucru. Şi te aşteaptă pe birou o grămadă de hartii şi "things to do". Şi îţi mai scapă nişte altare printre dinţi şi ieşi la un dohan.
Şi uite de aia aştepţi weekendul.

Lumină din lumină

Cu ocazia Sfintelor Paşti vă doresc numai bine. Şi să vă umpleţi de har dumnezeiesc ascultând nişte muzici meseriaşe.
Beyonce - Halo (Dave Aude club mix)


Christopher Norman & Topher Jones - Otherside (original mix)

Naomi şi muzica

Mi-a picat fisa care e(sau ar trebui să fie) melodia preferata a lui Naomi: Puşca şi curaua lată, ce BĂRBAT eram odată....

I'ts a war out there...

Am văzut recent pe net o grămadă de păreri pro şi contra emoticoanelor folosite pe messenger şi am zis că să-mi dau şi eu cu părerea chiar dacă dau cu bâta în baltă.
Aşadar şi prin urmare(mâţa noastră coadă n-are) şi eu folosesc emoticoane ca tot omul dar nu în exces. Mi se pare un fel de "sustragere de la exprimare". Adică ai pus un zâmbilici dinăla şi nu mai trebuie să scrii nimic. Păi eu mă crizez la maxim când scriu şi bag din top iar interlocutorul îmi răspunde doar cu un ":))". Dacă ar adăuga după ":))" ăla măcar "da mă, dă-te-n plm!" ar fi mai ok, oricum asta înţeleg dacă mi se răspunde cu emoticoane.
Sau câte unul care îmi zice ceva şi apoi mai bagă şi un "=))" dinăla de se tăvăleşte pe jos de râs. Adică cum bă nene, mi-ai dat prin emoticonul ăla un indiciu că ce ai zis ar trebui să fie amuzant iar eu să mă conformez şi să râd? Sau poate râzi tu singur de ce ai zis de tot te împrăştii? Scuză-mă că-ţi spun, dar eşti un idiot. Şi eşti la fel de amuzant ca Tăriceanu când era la guvernare.
Şi dacă-s la capitolul ymess vă mai zic două treburi care mă enervează şi-mi fac să mi se zbârlească părul de pe spate cum i se zbârleşte blana la mâţă când dă nas în nas cu un maidanez la colţ de tomberon(imaginar bineînţeles, că n-am păr pe spate): care folosesc buzzu' - când aud un buzz şi dau în primire instantaneu, şi care stau pe invizibil. Mai exact cei care mă abordează de pe invizibil. Adică te dai pe net cum se dă avionu' B-2 prin văzduh ca să nu poţi fi deranjat, dar tu să-i poţi f*te la cap pe alţii, nu? Dacă ar fi toţi pe invizibil ca tine şi ţi-ar fi goală lista ce ai face? Ai pleca şi ai face ceva util. Cum ar fi să bagi nişte beri pe instalaţie. Că oricum vine vara şi îţi trebuie antrenament.

Toate-s scumpe....

Vin eu din oraş ameţit bine şi ma opresc la non-stop. Să îmi iau ceva merinde pentru acasă. De băut adică. Mie niciodată nu mi-e suficient când e vorba de băutură. Şi îmi zic: hai să-mi iau ceva ieftin că oricum nu contează, în starea în care mă aflu. Şi mă uit eu pe rafturi să văd cea mai ieftină băutură. Tărie, că aia îmi trebuia mie. Şi printre scorurile afişate (mai mari decât la meciurile când pierde România) văd şi scorul de pe cea mai ieftină băutură: Rachiu Hanul Ars. Vorba vine cea mai ieftină, că era 11 lei. O cotarcă de bani. Mai disting cu greu pe etichetă (vedeam cvadruplu) "Rachiu aprig de Cîlnău". Oooo... îmi zic, ăsta-i hardcore, mă pune în cap instantaneu. Îl iau, mă duc acasă, îl desfac cu evlavie (când am băutură în faţă devin şi eu evlavios), torn în pahar, îl gust...apă chioară. Golesc paharul, îmi pun altul, apoi altul şi tot aşa până termin stica. La ultimul pahar eram treaz lumină. Ca şi cum n-aş fi băut nimic toată noaptea. Începea să-mi pară rău ca nu am dat 5 lei în plus pentru o vodcă de la mama ei. Dar fapta era consumată şi era prea târziu pentru regrete. Şi mi-am amintit vorba unui profesor din liceu: suntem prea săraci să ne luăm lucruri ieftine. Nu se referea el la băutură, normal, dar cazul e universal valabil. Şi avea mare dreptate. Tocmai pentru că nu avem bani trebuie să ne luăm lucruri de calitate. Dăm un ban în plus dar ştim că merită. Aţi înţeles ceva?

L.E. N-a fost chiar apă chioară că m-a scurtcircuitat dintr-o dată. Mi-a sărit disjunctorul şi mi s-a luat "curentul". Noroc că am patul aproape de calculator.

The Godfather

3 Aprilie 2009 - 85 de ani de la naşterea lui Marlon Brando, unul din actorii mei preferaţi. Odihnească-se în pace.
Şi pentru că întotdeauna văd partea plină a paharului, o reclamă amuzantă. În amintirea lui Marlon Brando.

1 Aprilie

Ziua de 1 aprilie e considerată ziua păcălelilor. Nu şi de mine. Nu îmi plac farsele deloc. Nici măcar farsele lui Buzdugan. La unele mai râdeam şi eu când le mai prindeam dimineaţa în drum spre muncă dar era un râs amar. Iar majoritatea erau grosolane şi de prost gust.
Dar dacă îmi faci o farsă reuşită, mai subtilă, o să râd şi eu cu tine. Dar mă îndoiesc de asta, umorul fin a cam fost înlocuit de umorul gen "Vacanţa mare".
Ba, dacă stau să mă gândesc un pic am văzut într-un film o farsă care mi-a plăcut dar era una extrem de elaborată. Iar la sfârşit "victima", interpretată de Michael Douglas a primit un tricou pe care scria: "I was drugged and left for dead in Mexico and all i got was this stupid T-Shirt." Un cadou de ziua lui.

Rece şi pe masă

Se făcea că eram eu interogat la sânge:
- Mă, ţie ce îţi place să bei?
- Băutură alcoolică adică?
- Îhî.
- Îîî...io beau orice, n-am greţuri. Dar dacă am de ales beau bere.
- Nu mai bine coniac? Sau altceva?
- Nu, bere.
- Nici whiskey?
- Bere.
- Absynth, tequilla?
- Bleah, nu. Bere! Io-s băutor de bere prin excelenţă.
- Cum adică?
- ........ (eu gândindu-mă cum să explic termenul să priceapă interlocutorul meu)
- Adică îs un băutor excelent care bea numa' bere excelentă.

The future is bright

Te-ai întrebat vreodată dacă îţi place ce faci? Munca ta, la asta mă refer. Daca nu ţi s-ar potrivi mai bine altceva?
Eu nu m-am întrebat niciodată. Până acum. Nu de alta, dar căutam şi eu un subiect că n-am mai scris nimic de mult.
Când eram mic (nu că acuma aş fi foarte mare) nu aveam multe modalităţi de a-mi umple timpul liber, seara sau când era timp urât. Programe la TV nu erau, calculatoare nu erau (decât alea care ţăcăneau şi scoteau rezultatul pe o bandă de hârtie). Singurul refugiu erau cărţile iar mie îmi plăcea să citesc. Mai ales romane de aventuri.
La şcoală ora de română era o plăcere (poate exagerez un pic, poate chiar mai mult), însă ora de matematică era "moartea durerilor" (mai rea decât aia pe care i-a administrat-o Tom Sawyer mâţei). Mai ales după ce au devenit treburile mai complicate şi trebuia să faci şi ceva exerciţii acasă, sau măcar tema ca să prinzi ceva, m-au pierdut ăia definitiv. Despre teme şi învăţat nu putea fi vorba, eu fiind un leneş fără pereche. Mie şi posmagii trebuie să mi-i dai muiaţi altfel mor de foame.
Aşa am terminat şi liceul, cu un domn diriginte profesor tocmai la matematică. Om bun de altfel şi la fel de comod ca mine, nu dorea să-şi strice concediul cu corijenţe. Aşa că un 5 avea asigurat fiecare.
După liceu ce m-a bătut pe mine gândul: hai să fac eu ceva şcoală cu profil tehnic. Că cică se caută oameni mereu. Deci e ceva sigur. Zis şi făcut.
Depus dosar, examen de admintere din matematică tip grilă, pus răspunsuri după cum mi-a dictat inima. Şi cum inima alege mai bine întotdeauna decât capul, am intrat. Şi cu bursă. Aici doar materii ştiinţifico-fantastice: matematici superioare, statică, dinamică, rezistenţa materialelor, hidraulică, termotehnică. Nu s-a lipit nimic de mine, cum nu se lipeşte apa de gâscă. Bine, ceva tot s-a lipit. Erau şi chestii obligatorii concepute special pentru cei ca mine, să rămână şi putorile cu ceva în cap.
De fapt dacă stau să mă gândesc un pic ştiu pe mulţi care nu s-au putut ţine de şcoală. Iar eu am trecut fără să îmi pierd locul în cămin sau să plătesc vreun laborator. Şi n-am avut pile sau ceva de genul asta. Poate că-s mai deştept decât cred :D.
Cât despre partea cu şansele pe care le voi avea după terminarea unui profil tehnic am avut dreptate. Nu mi-a părut rău şi nu o să-mi pară rău niciodată. Nu mă pasionează prea mult munca mea dar nici nu îmi displace. Asta şi pentru că îmi termin treaba repede şi apoi am timp liber. Şi nu, nu folosesc timpul ăla liber să mă perfecţionez, să mă implic. Pentru că nu am aspiraţii. Şi ambiţii. Şi sete de cunoaştere. Şi mi se mai şi închid ochii.
Poate că dacă aş fi urmat varianta cealaltă, a literelor, care mi-a plăcut dintotdeauna altfel ar fi fost lucrurile. Nu ştiu, nu m-am întrebat nicioată. Până acum. Dar nici acum nu m-am întrebat foarte serios. Nu am timp. Mi se închid ochii...

Trebuie să zbor...

Ştii întrebarea aia, dacă ai avea de ales între a fi invizibil şi a putea zbura ce ai alege? Eu cel puţin aş alege zburatul, cu invizibilitatea nu am ce face. Mai ales că am avut câteva vise în care zburam şi au fost cele mai meseriaşe vise pe care le-am avut vreodată. În afară de cele în care eram violat de trei gagici, bineînţeles.
Mă macină totuşi o întrebare: dacă mă trăsneşte când zbor?

Şi copacii beau câteodată

Acum vreo săptămână-două am avut un mic incident cu un copac. Ce s-a întâmplat, mai exact: venam eu liniştit într-o noapte de prin oraş şi chiar la ultima curbă, care ultimă curbă e de fapt un sens giratoriu (orăşelul nostru e plin de sensuri giratorii mici) un copac de pe marginea drumului mi-a sărit în faţă şi nu am avut posibilitatea să-l evit.
Aici lucrurile îmi sunt un pic neclare, zona unde era copacul e de fapt pe strada din faţă pe când eu ar fi trebuit să o iau la stânga. Nu-s lămurit nici acum de ce m-am dus tot înainte. Parcă am fost dus de o forţa mai presus de voinţa mea.
Şi cum ziceam, numai ce am văzut copacul apropiindu-se vertiginos de mine. Mai mult, se apropia învârtindu-se, împreună cu tot peisajul. Am auzit un BUF şi s-a oprit totul.
Am coborât şi am constatat avariile: un far spart, bara din faţă spartă (din plastic) şi capota îndoita. Copacul era lânga mine, se clătina pe trunchi în ultimul hal. L-am întrebat dacă a băut ceva: a zis că a băut vreo 10 beri şi ceva coniac. Ce era să-i fac?
M-am urcat îm maşină şi m-am dus acasă. Bineînţeles că la constatări nu l-am dat de gol că a intrat în mine beat, ar fi trebuit să plătească ditamai amenda. De unde să aibă un biet copac atâţia bani? Nu mi-a dat nici poliţa de asigurare că nu avea dar l-am iertat, cu condiţia să nu mai facă aşa ceva niciodată. Şi mi-a promis că nu se va mai întâmpla. De acum când va mai bea nu se va mai apropia de maşini. Exceptând cazurile când e cu alt copac care nu a băut nimic.

Facturi şi iar facturi

Facturile sunt în ziua de azi singura corespondenţă pe care o mai primim în poştă. Care ne este adresată, nu mă refer la fluturaşe şi reviste promoţionale. Şi câte un mandat din când în când. Dar dacă vedem ceva alb prin găurele nu deschidem cutia gândindu-ne că o să găsim o scrisoare de amor. E clar: e o factură. La gaz, curent, telefon, internet sau mai ştiu eu ce.
Aţi observat cum deschid pensionarii facturile încă de pe casa scării? Adică nu doar pensionarii, persoanele mai în vârstă în general. Indiferent dacă au pensia de 300 de lei sau de 1500. Tendinţa de a drămui fiecare ban şi de a ţine evidenţa tuturor cheltuielilor cred că apare odată cu înaintarea în vârstă.
Eu în schimb nu-mi deschid facturile niciodată, plicurile ajung la gunoi nedeschise. Ar avea mai multe şanse să fie citită o copie electronică a facturii trimisă pe mail. Ar face ăştia şi economie de hârtie.
Aşa că aflu cât am de plătit doar când ajung la ghişeu.
Şi asta nu pentru că nu îmi fac probleme din cauza banilor, că nu întorc bancnotele cu furca în pod să nu prindă mucegai. Doar că nu are nici un rost, într-o zi din lună le plătesc pe toate. Iar dacă îmi mai rămân ceva bani îi beau. Logic.
Există totuşi o situaţie în care îmi deschid şi eu plicurile cu facturi: când rămân fără hârtie igienică.